Textul 1

Tăcere-i și mergem cu fața spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotașii* și-o clipă mă sperii,
Văzând pe de lături cum fug prășierii*
De umbra lor însăși goniți în buiastru*…
Pe-alocurea drumul se face albastru

Când scapă sub dealuri și luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine știe unde
Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămâne…
‒ „E-o vrajă trimisă de-o fată, stăpâne,
E-o vrajă”, îngână zâmbind vizitiul,
Și murgii acuma pășesc mai cu greul,
Și vorbele noastre, prietene bune,
Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune

Că fieștecare din noi își dă seamă
Că-n urma trăsurii ceva se destramă,
Și-aceea nu-i drumul, ci-i biata viață;
Că dulcea mireasmă, prin noaptea drumeață,
Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul
Ce-l ia pretutindeni cu el călătorul,
Oriunde s-ar duce și-ar vrea ca să scape,
Sub naltele ceruri pe vastele ape…

Dimitrie Anghel, Călătorii

*rotașii – cai înhămați lângă roata căruței  |  *prășierii – cai lăturași  |  *buiastru (corect – buiestru) – un anumit mers al calului

Textul 2

Am sosit la Neapole seara, în automobil. […]

Noaptea caldă de septembrie lărgea câmpul și tăcerea. Am zărit stelele, ca grăunțele, multe, pe un deal. Și am simțit prezența invizibilă a Mediteranei. Soseam la Neapole.

În suburbie, străzi lungi, pavate zgomotos, case urâte, forfoteală de gândaci umani pe la uși ‒ toate căscate ca s-apuce răcoarea nopții. Ițele tramvaielor ne-au scoborât la bulevardele concentrice de la marginea golfului. […]

Cu graba neofiților*, am întrebat încotro este Vezuviul. «Uite-l! Astă-seară lucrează.» Lumina roșie era jarul lui, răsuflarea lui de catastrofă umanizată. Din întuneric i-am desprins silueta de fustă […] încheiată cu un clips scânteietor: funicularul care se urcă de-abușilea pe coapsă lui. A doua zi l-am privit cu nesaț. Închisese ochiul de balaur. Era îmbrăcat în culoarea nalbelor violete. […] Circuli în străzi îngrămădite de o arhitectură monumentală, te strecori în ulițe murdare cu rufăria atârnată de la o casă la alta, scriind paginile mizeriei pe lângă fastul palatelor de marmură, dar întorci privirea către fumul care flutură necontenit în vârful muntelui și arată mlădios direcția vântului. Cerul nu-i niciodată senin pe întregul boltei. De la vulcan pornesc nori jucăuși ‒ delfinii văzduhului. Nu m-am suit numaidecât pe Vezuviu. Un sentiment de respect a înlăturat graba senzațiilor superficiale. Am vrut să cunosc mai întâi rămășițele epocii pe care, dintr-un singur căscat, a nimicit-o. Muzeul adăpostește o colecție bogată de obiecte cruțate* de lavă. Statui, pictură, obiecte casnice, busturi cu pecetea energiei romane în trăsături. Herculi, tauri, Venere grase și atleți agresivi. Din îngrămădeala sălilor, mi-a rămas în minte un adolescent de bronz […] și pictura pompeiană*, uimitor de expresivă, în scene mitologice și portrete […]. Culoarea este rece, pe fond de-o searăroșu, dar desenul atestă o tehnică desăvârșită. […]

Afară e cald. Caii birjelor strâmte au botul înfundat în sacul cu ovăz. Via Roma este ticsită de trecători disciplinați de sensul unic, care-ți comandă să urci strada pe un trotuar și s-o cobori pe celălalt. Balcoane elegante înveselesc casele. Piațetele sunt încărcate cu lămâi de un galben de lampion. […]

În grădina Pausilippului m-am dus după-amiază, să privesc orașul de departe. Golful, tăiat generos, nu desparte, ci unește viața pământului cu talazurile* neastâmpărate. Printre degetele unui pin maritim care-și poartă sus capul, mă uit la albăstrimile scrise cu roșu de apus. Insulele sunt niște hipopotami leneși și negri. Așteaptă să le învăluie* noaptea, să viseze somnul din ele și să li se coacă zemos smochinele verzi și rotunjoare, ca niște păsărele în pomul lor cu frunze aromatice. Răsar stelele din oraș ‒ imitație grosolană a celor de sus, atât de zvelt palide în oglinda cerului. Autostrada care duce la Vezuviu este un vacuum cleaner*. Plătim la intrare dreptul de a fi aspirați. Căci drumul este atât de drept și atât de untdelemnoase lucește, încât nu mai știu dacă pornim de bunăvoie sau suntem sorbiți de o forță invizibilă. Oleandrii își pleacă florile roz în dreapta și stânga noastră. Vile, în stilul pompeian, răsar năluci nechibzuite la poalele vulcanului. […]

Dintr-odată, atmosfera peisajului se schimbă. Intrăm în țara pietrificată a lavei. Totul este asfalt ‒ casele, îngrădirile, pământul. În fața noastră, un munte vânjos, negru, cu piscul ascuns în nori. Drumul îl fulgeră și se pierde sus, la o ultimă cotitură. […] Pofta de vorbă se ofilește la virajele negre care ne mână spre culme. […]

Suntem în vecinătatea craterului. […] Și totul este lavă. Șapte torente de lavă au curs pe aici, acum trei sute de ani, și s-au oprit în forme de un straniu uman care depășește geniul lui Michelangelo. Aici e liniștea unei groaze fără nume. Pricep ce vrea să zică vorba cataclism*. Ne cățărăm peste bolovani enormi, spongioși și cătrănii, care se împotrivesc ca niște dobitoace pasului omenesc. Conul vulcanului apare. Este un pistil de floare tropicală, verde ca iadul, șofraniu și galben. Circul craterului clocotește molcom, brăzdat cu sângele focului ca de lovituri de sabie. Pantoful mi se încleiază într-o pastă moale. Era să-mi frig piciorul. Un bubuit surd tremură sub noi. […]

Un oftat prelung se întinde și, din vârful despicat, țâșnesc scântei, bulgări incandescenți, o comoară de plâns roșu cu zăngănit de lanțuri. Apoi se potolește iar. «Lucrează» Vezuviul. «Lucrează Împăratul» cu fanatică oboseală. În adâncurile de jeratic, măduva lui scâncește, iar noi nu putem înfrâna* nemiloasa atracție care ne împinge spre el, ostatic al Timpului, robit de potriveli străine de judecata oamenilor. Lava curge din el ca un păr viu.

Cella Delavrancea, Călătorii. Impresii din Italia, în Scrieri

*neofiți – persoane neințiate deplin  |  *cruțate – iertate  |  *pompeian – în stilul orașului Pompei  |  *talazuri – valuri mari  |  *a învălui – a acoperi  |  *vacuum cleaner – în text, funicular  |  *cataclism – dezastru, calamitate  |  *a înfrâna – a potoli